Victor Hugo-Mizerabilii ***

" Deşertăciunea are două feţe : pe o parte e nerozia, un negru care poartă mărgele, iar pe alta prostia, filozoful cu zdrenţele lui. Compătimesc pe unul, rîd de celălalt. "

" Aşa sunt eu, dar nici voi ăştilalţi nu sînteţi mai breji. Îmi bat joc de perfecţiile, de însuşirile şi grozăvia voastră. Orice merit se preface în cusur. Omul strîngător e aproape un zgîrcit; cel darnic, un risipitor; curajosul, un sfidător; cine spune cucernic spune habotnic. Virtutea are tot atîtea vicii cîte găuri avea haina lui Diogene. Pe cine admiraţi : pe ucigaş sau pe cel ucis ? Pe Brutus sau pe Cezar? În general, oamenii sînt de partea ucigaşului. Trăiască Brutus! A ucis ! Asta să fie virtutea? Virtute? Fie, dar e şi nebunie. Oamenii ăştia mari au pete ciudate. Brutus, care l-a omorît pe Cezar, era îndrăgostit de statuia unui băieţel. Statuia fusese făcută de sculptorul grec Strongylion, care sculptase şi acel chip de amazoană numită Piciore-Frumoase, sau Eucnemos, pe care Neron o lua cu el în călătorie. Acest Strongylion n-a lăsat decît două statui prin care l-a legat pe Brutus de Neron. Brutus a fost îndrăgostit de una, Neron de cealaltă. Întreaga istorie e numai o înşirare de vorbe goale. "

" A învinge e un lucru fără noimă ; toată gloria este să convingi. Încercaţi şi voi să dovediţi ceva! Vă mulţumiţi să biruiţi — ce mediocritate ! — să cuceriţi — ce mizerie! Vai, ce deşertăciune şi laşitate pretutindeni! Totul se pleacă în faţa succesului, pînă şi gramatica. Si volet usus, spune Horaţiu. Iată de ce dispreţuiesc neamul omenesc. Vreţi să ne coborâm de la întreg la parte? "

" Omul e rău, omul e slut. Fluturele este o creaţie izbutită, omul nu. E un dobitoc, pe care
Dumnezeu l-a greşit. Mulţimea e o colecţie de urîţenii. Primul om pe care îl întâlneşti e un ticălos. Cuvîntul muiere rimează cu fiere. Da, am spleen, amestecat cu melancolie, cu nostalgie, cu ipohondrie şi mi-e necaz, turbez, casc, mă plictisesc, mi-e urît şi sufăr de stenahorie. Să se ducă dracului şi Dumnezeu ! "

" LA FUND
Acolo, uitarea de sine piere. Diavolul se înfiripează nelămurit ; fiecare pentru el. Eul fără ochi urlă, caută, dibuie şi roade. în acest hău este Ugolino social.
Puţin Ie pasă acestor umbre spăimîntătoare, ce se învîrtesc în groapă, jumătate animale, jumătate năluci, de progresul universal, a cărui idee şi nume nici nu le cunosc ; fiecare nu are decît grija de a se îndestula pe sine. Ele sînt aproape inconştiente şi înăuntrul lor este un fel de negură care te înfioară. Au două mame, amîn-două vitrege : neştiinţa şi mizeria. Au o călăuză : nevoia ; şi pentru toate formele de îndestulare, pofta. Sînt lacome cu brutalitate, adică fioroase, nu în felul tiranului, ci în al tigrului. Aceste larve trec de la suferinţe la crimă ; urmare firească, zămislire ameţitoare, logică a umbrei. Ceea ce se tîrăşte în al treilea subsol social nu mai este dorinţa înnăbuşită de absolut, ci protestul materiei. Omul ajunge balaur. Porneşte de la foame şi sete şi ajunge Satana. Din această hrubă iese Lacenaire.
S-a putut vedea adineauri, în cartea a patra, unul din despârţămintele de sus ale minei, din marea galerie politică, revoluţionară şi filozofică. Acolo, spuneam noi, totul este nobil, curat, serios, cinstit. Acolo, desigur, unii se pot înşela şi chiar se înşală, dar greşeala implică atîta curaj, încît ajunge vrednică de respect. Întreaga muncă ce se face acolo are un nume : Progresul.
Iar acum să ne aruncăm ochii în alte adâncuri ale groazei.
Dedesubtul societăţii, o spunem iar, se află prăpastia fără fund a râului, şi va rămîne acolo pînă în ziua cînd neştiinţa va fi împrăştiată. Această hrubă este aşezată sub celelalte şi este duşmanul lor. Este ura care nu cruţă nimic. Hruba asta nu-şi are filozofii ei ; pumnalul ei n-a ascuţit niciodată o pană. Bezna sa nu are nici o legătură cu funinginea măreaţă a călimării. Niciodată degetele nopţii care se încleştează sub această boltă înnăbuşitoare
n-au răsfoit o carte şi nici n-au desfăcut un jurnal. Pentru Cartouche, Babeuf nu-i decît un exploatator ; Marat , pentru Schienderhannes, este un aristocrat. Acest subsol are ca ţintă prăbuşirea totală.
Totală. Împreună cu galeriile superioare, pe care le urăşte. În furnicarea sa hidoasă, el nu sfredeleşte numai ordinea socială actuală, ci sapă filozofia, ştiinţa, dreptul, gîndirea omenească ; el sapă civilizaţia, revoluţia, progresul. Pe scurt, el se numeşte furt, prostituţie, tîlhărie şi omor. El este bezna şi vrea haosul. Bolta lui e făcută din neştiinţă.
Toate galeriile celelalte, cele de sus, n-au decît un scop : s-o facă să dispară. Către asta tind filozofia şi progresul, prin toate mijloacele lor, prin îmbunătăţirea realului, ca şi prin contemplarea absolutului. Distrugeţi galeria : Neştiinţă, şi veţi distruge subsolul: Crimă.
Să adunăm în cîteva cuvinte o parte din ceea ce am scris mai sus. Singura primejdie socială este întunericul.
Umanitatea înseamnă egalizare. Toţi oamenii sînt făcuţi din acelaşi lut. Nici o deosebire, cel puţin aici pe pămînt, în ursita lor. Aceeaşi umbră înainte de a se naşte, aceeaşi carne în timpul vieţii, aceeaşi ţărînă după. Dar neştiinţa amestecată cu aluatul omenesc îl înnegreşte. Această întunecime de netămăduit pătrunde în adîncul omului şi acolo devine: Răul. "

" Mai e ceva ieftin în ziua de azi? Toate sînt scumpe. Numai necazu-i ieftin; necazul îl ai pe-o nimica toată ! "

" În cuvintele astea răsunau gemete, dar el nu le lua în seamă ; era cu gîndul aiurea, la închipuiri, Ia visuri ce nu se puteau împlini, la iubiri imaginare, la nebunii ; şi-n vremea asta, nişte făpturi omeneşti, fraţi de-ai săi întru Hristos, fraţi de-ai săi din popor, se stingeau la doi paşi de el, se stingeau fără rost ! El însuşi era o parte a nefericirii lor şi le-o sporea. Pentru că, dacă ei ar fi avut un altfel de vecin, un vecin nu cu capul în nori, ci cu picioarele pe pămînt, un om obişnuit şi milostiv, fireşte că sărăcia lor ar fi fost băgată în seamă, semnalele lor de pierzanie ar fi fost zărite şi poate de multă vreme ar fi fost ajutaţi şi salvaţi ! Păreau, fără îndoială, foarte stricaţi, foarte destrăbălaţi, foarte păcătoşi, şi chiar vrednici de tot dispreţul, dar puţini sînt cei ce cad fără să se întineze ; de altminteri, de la un punct anumit oropsiţii şi nemernicii se amestecă şi se contopesc într-un singur cuvînt, în cuvîntul fatal : mizerabilii. A cui e vina ? Şi, pe urmă, mila nu trebuie să fie oare cu atît mai mare cu cît prăbuşirea e mai cumplită ? "

" Îndată ce scara fu prinsă, Thenardier strigă :
— Hai, cucoană !
Şi se repezi la fereastră.
Dar în clipa cînd o încalecă, Bigrenaille îl înhaţă cu putere de guler :
— A, nu, nu aşa, caraghios bătrîn ! După noi !
— După noi ! urlară tîlharii.
— Ce copilării ! borosi Thenardier. Pierdem vremea de
pomană. Copoii sînt pe urmele noastre.
— Bine, zise unul dintre tîlhari. Dacă-i aşa, să
tragem la sorţi cine să treacă mai întîi.
Thenardier strigă :
— Aţi înnebunit ? V-aţi pierdut minţile ? Sînteţi o
ceată de nătărăi ! Să mai ză bovim, nu-i aşa ? Să
tragem la sorţi, ai ? În ce mînă e nasturele ? Cine trage chibritul cel mai scurt ? să ne scriem numele ? să le punem într-o căciulă ?...
— Să vă dau pălăria mea ? strigă un glas din pragul uşii.
Se-ntoarseră cu toţii. Era Javert.
Îşi ţinea pălăria în mînă şi-o întindea zîmbind.
[.............]
Ajunsese tocmai la timp.
Tîlharii, înspăimîntaţi, se repeziră la armele pe care le lepădaseră prin colţuri în clipa cînd voiau să fugă. În mai puţin de o secundă, cei şapte oameni, înfricoşători la vedere, se aşezară în poziţie de apărare, unul cu toporişca, altul cu cheia, altul cu bîta, ceilalţi cu foarfeci, cleşti şi ciocane, Thenardier cu cuţitul în mînă. Thenar-diera înşfăca un pietroi care se afla lîngă fereastră şi care slujea fetelor drept scăunel.
Javert îşi puse pălăria pe cap şi făcu doi paşi în odaie, cu braţele încrucişate, cu bastonul sub braţ, cu sabia în teacă.
— Staţi pe loc ! zise el. N-o să ieşiţi pe fereastră, o
să ieşiţi pe uşă. E mai puţin primejdios. Sînteţi şapte ;
noi sîntem cincisprezece. Nu face să ne înşfăcăm de guler,
ca bădăranii. Să ne purtăm cuviincios !
Bigrenaille scoase un pistol pe care-l ţinea ascuns sub bluză şi i-l dădu lui Thenardier, spunîndu-i la ureche :
— E Javert. Eu n-am curajul să trag în omul ăsta. Tu
te-ncumeţi ?
— Ba bine că nu ! răspunse Thenardier.
— Atunci trage !
Thenardier luă pistolul şi-l ochi pe Javert.
Javert, care se afla la trei paşi, îl privi drept în ochi, mărginindu-se să spună :
— Nu trage ! N-ai să mă nimereşti.
Thenardier apăsă pe trăgaci. Nu-l nimeri.
— Nu ţi-am spus ? zise Javert.
Bigrenaille aruncă măciuca la picioarele lui Javert:
— Eşti împăratul diavolilor ! Mă predau !
— Dar voi ? întrebă Javert.
Ceilalţi răspunseră în cor :
— Şi noi.
Javert urmă liniştit:
— Aşa da, aşa-i frumos ! Cum vă spuneam : să ne purtăm cuviincios ! "

Audiţie muzicală

Încontinuu

Victor Hugo-Mizerabilii **

"Cei mai mulţi dintre eroi răspândesc o anumită negură de legendă care întunecă adevărul, pe un timp mai mult sau mai puţin îndelungat. Dar acum se face ziuă şi istoria îşi spune cuvântul."

" Jupiter apunea în depărtări. Fata se uita cu priviri rătăcite la steaua asta mare pe care n-o cunoştea şi care o umplea de spaimă. In clipa aceea planeta era în adevăr foarte aproape de orizont şi trecea printr-o pătură deasă de negură, care-i dădea o roşeaţă îngrozitoare. În negura lugubru împurpurată astrul părea mai mare. Era ca o rană care strălucea.
Un vînt rece sufla dinspre cîmpie. Pădurea era cernită, fără un foşnet de frunză, fără o rază din luminile nedesluşite şi proaspete ale verii. Crengi mari se întindeau fioroase. Copăcei plăpînzi şi piperniciţi şuierau prin rarişti. Sub bătaia crivăţului, ierburile înalte se frămîntau ca ţiparii. Mărăcinii se răsuceau ca nişte braţe lungi, înarmate cu gheare, încercînd să apuce prada. Cîteva buruieni uscate, mînate de vînt, zburau repede, fugind parcă înspăimîntate din faţa cuiva care le ajungea din urmă. De jur împrejur numai privelişti lugubre.
Întunericul era ameţitor. Omul simte nevoia de lumină. Cine se avîntă în noapte, încearcă o strîngere de inimă. Cînd ochiul vede negru, mintea se întunecă. În timpul eclipsei, pe întuneric, în opacitatea funinginei, chiar şi cei mai puternici se simt neliniştiţi. Nimeni nu umblă noaptea prin pădure fără un fior de teamă. Umbrele şi copacii sînt două desişuri care înspăimîntă. O lume de himere se naşte în adîncul nelămurit. Neînţelesul se conturează la cîţiva paşi de tine, întocmai, cu o preciziune spectrală. Se vede plutind în spaţiu sau în propria ta minte ceva nedesluşit şi de neînţeles, ca visele florilor adormite. În zare se ivesc ameninţări de groază. Adulmeci revărsarea marelui vid întunecat. Ţi-e frică şi eşti dornic să priveşti îndărăt. Văgăunile nopţii, lucrurile devenite înspăimîntătoare, siluetele tăcute care se risipesc cînd te apropii, destrămări nevăzute, tufe care freamătă a mînie, băltoace plumburii, lugubrul aşternut peste tristeţe, imensitatea de mormînt a tăcerii, toate vieţuitoarele necunoscute cu putinţă, ramuri misterioase ce se lasă asupră-ţi, cioturi înfricoşătoare de copaci, mănunchiuri de buruieni înfiorate — în faţa tuturor acestora te afli fără apărare. Nu există îndrăzneală care să nu tresară şi să nu presimtă apropierea spaimei. Încerci un simţămînt apăsător, ca şi cum sufletul s-ar contopi cu umbra, pătrunderea asta a întunecimilor e nespus de sinistră pentru un copil.
Pădurile sînt apocalipsuri, iar fîlfîitul din aripi al unei făpturi atît de micuţe stîrneşte un zvon de agonie sub bolta lor misterioasă. "


" Păpuşa e una din nevoile cele mai mari şi totodată unul din cele mai încîntătoare instincte ale copilăriei unei femei. Tot viitorul femeii e aici, în a îngriji, a înveşmînta, a găti, a îmbrăca, a dezbrăca, a îmbrăca din nou, a învăţa, a certa niţel, a legăna, a dezmierda, a adormi şi a-şi închipui că un lucru oarecare e cineva. Tot visînd şi gîndind, croind mici veşminte şi scutece, cosînd rochiţe, bluze, pieptăraşe, copilul se preschimbă în fetiţă, fetiţa în fată, fata în femeie. Primul ei copil e continuarea ultimei păpuşi.
O fetiţă fără păpuşă e aproape tot atît de nenorocită şi tot atît de nesuferită ca o femeie fără copil. "


" Cu toate astea, în anumite privinţe şi în anumite locuri, în ciuda filozofiei şi în ciuda progresului, mentalitatea călugărească dăinuieşte în plin secol al XlX-lea şi o ciudată reînviere a ascetismului stîrneşte în clipa de faţă mirarea lumii civilizate. Încăpăţînarea instituţiilor învechite de a se perpetua e totuna cu îndărătnicia de a ne da pe cap un parfum rîncezit, cu pretenţia peştelui stricat de a fi mîncat, cu stăruinţa hainei de copil care ar vrea sa fie îmbrăcată de omul matur şi cu duioşia cadavrelor care s-ar întoarce pe lume ca să-i îmbrăţişeze pe cei în viaţă.
„Nerecunoscătorilor — spune veşmîntul — v-am ocrotit pe vreme rea ; de ce nu mă vreţi ?" „Vin din largul mării", spune peştele. „Am fost trandafir", spune parfumul. „V-am iubit", spune cadavrul. „V-am civilizat", spune mănăstirea.
La toate astea, un singur răspuns : a fost odată ! "


" MĂNĂSTIREA DIN PUNCT DE VEDERE AL PRINCIPIILOR
Un număr de oameni se strîng la un loc şi locuiesc în comun. Pe temeiul cărui drept ? Pe temeiul dreptului de asociaţie.
Se închid la ei acasă. Pe temeiul cărui drept ? Pe temeiul dreptului pe care-l are orice om de a-şi deschide şi închide uşa.
Nu ies din casă. Pe temeiul cărui drept ? Pe temeiul dreptului de a se duce şi de a se întoarce, care cuprinde şi dreptul de a sta acasă.
Acolo, la ei acasă, ce fac ?
Vorbesc în şoaptă ; lasă ochii în jos. Se leapădă de lume, de oraşe, de plăcerile simţurilor şi de alte plăceri, de deşertăciuni, de trufii şi de interese. Se îmbracă în lînă groasă, ori în pînză groasă. Nici unul nu e stăpîn pe vreun lucru oricît de mic. Intrînd acolo, cel ce era bogat ajunge sărac. Ceea ce are dăruieşte tuturor. Cel care fusese ceea ce numim nobil, gentilom şi senior, este deopotrivă cu cel ce fusese ţăran. Chilia e la fel pentru toţi. Toţi se supun tunderii părului în creştet, toţi poartă acelaşi anteriu, mănîncă aceeaşi pîine neagră, se culcă pe aceleaşi paie, mor în aceeaşi cenuşă. Acelaşi sac pe spinare, aceeaşi funie drept cingătoare. Dacă s-a hotărît să se meargă desculţ, toţi merg desculţi. Poate fi printre ei şi un prinţ ; prinţul e tot o umbră ca şi ceilalţi Nu mai există titlu. Pînă şi numele de familie au pierit. Nu mai au decît pronume. Toţi se înclină sub egalitatea numelui de botez. Şi-au desfăcut familia trupească şi şi-au întemeiat în mijlocul tagmei lor religioase familia spirituală. Nu mai au alte rude decît omenirea întreagă. Ajută pe săraci, îngrijesc pe bolnavi. îşi spun între ei „frate". "

Audiţie muzicală

Confused (Original Mix) - Simon Baker

Nu-mi plac minimalurile, house-ul şi tot ce ţine de ritmul ţaca-paca, dar melodia asta mi se pare genială.